Screeningul pentru cancer în România, un puzzle
România este pe primul loc în UE la decese din cauze care ar fi putut fi tratate și pe antepenultimul – din cauze ce ar fi putut fi prevenite. Și prin „cauze” spun boli.
De exemplu, cancerul de plămâni este și prevenibil, și tratabil, dar cancerul de sân – doar „tratabil”, pentru că nu poate fi prevenit. Adică nici nu prevenim și nu depistăm la timp, și nici nu reușim să salvăm vieți. Una o determină pe cealaltă, până la un punct, iar cauzele țin de sistemul medical, dar și de stilul de viață și de poluare – într-o măsură mult mai mare decât vrem să recunoaștem.
Cu toate astea, nu facem aproape nimic pentru prevenție – nici individual, nici ca țară, deși prevenția este cea mai cost-eficace măsură în orice stat, și asta se poate calcula matematic. Investițiile în prevenție încep să se vadă după 4-6 ani, deci e nevoie de viziune pe termen lung, de resurse și de un efort conjugat între instituții, și între instituții și populație.
O componentă a prevenției este screeningul, care înseamnă că persoane sănătoase, fără simptome, fac anumite investigații în mod regulat, pentru a depista riscul sau probabilitatea unei afecțiuni. Pot să facă testele respective pe cont propriu (caz în care vorbim de screening „oportunist”) sau în cadrul unui program național organizat (și atunci vorbim de screening „populațional”).
După ce am scris aici pe larg despre investigațiile de screening pentru mai multe tipuri de cancer, am vrut să văd ce ar presupune crearea în România a unui sistem de screening populațional al cancerului, plecând de la procedura de invitare-reinvitare, pe care multe state europene o practică (asta înseamnă că, atunci când ajungi la vârsta eligibilă pentru screening, primești acasă o scrisoare cu recomandarea de a face investigația necesară, gratuit: mamografie, test FIT sau testare HPV și lista centrelor din apropiere unde să mergi).
Credeam că e o chestiune de GDPR, de bani și de sisteme informatice complicate între instituții, dar am găsit o realitate mult mai complexă. (Da, GDPR-ul a fost invocat în trecut de unele autorități ca piedică, deși în nicio altă țară europeană nu s-a întâmplat asta.)
Povara cancerului în România
Cu 19% din total, cancerul este a doua cauză principală de deces în România, după bolile cardiovasculare, în condițiile în care (unele tipuri de) cancer sunt singurele afecțiuni pentru care se poate face screening (am explicat tot aici care sunt criteriile).
Numărul celor se vor îmbolnăvi de cancer de-a lungul vieții crește peste tot în lume, ceea ce înseamnă ani de viață pierduți, dar și costuri enorme pentru sistemele de sănătate.
Dintre toate tipurile de cancer, cel de col este complet prevenibil și, de aceea, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și-a propus eliminarea lui ca problemă de sănătate publică. Pentru asta, fiecare țară ar trebui să îndeplinească câteva ținte până în 2030:
90% din fetele până în 15 ani să fie vaccinate HPV;
70% dintre femeile de 35-45 de ani să participe la screening;
90% dintre femeile cu cancer sau leziuni pre-canceroase să aibă acces la tratament, inclusiv paliativ – niște ținte care mi se par imposibil de atins pentru noi.
Spre comparație, noi avem cam 8% populație vaccinată HPV (deși și cifrele astea sunt discutabile) și doar 30% dintre femei care să fi făcut screening pentru cancerul de col (conform unui raport al Comisiei Europene și OECD pe 2023), unde 30% reprezintă declarațiile femeilor, pentru că date centralizate nu avem.
Unde suntem la capitolul screening
Nu avem programe populaționale în vigoare, dar investigațiile pentru cele trei tipuri de cancer pentru care se poate face screening (de col, de sân și colorectal) sunt acoperite de Casa de Sănătate, în cadrul pachetului de analize de prevenție, atât pentru asigurați, cât și pentru neasigurați (detalii în Ghidul Asiguratului).
Chiar și așa, procesul e greoi și mai nimeni nu îl știe: e nevoie de consult și de bilet de trimitere de la medicul de familie, programările se obțin greu (aproape imposibil în cazul mamografiei), standardele de calitate nu sunt unitare și datele nu se centralizează nicăieri.
Pe de altă parte, screening „populațional” nu înseamnă doar că vizează toate persoanele eligibile, ci că se respectă niște criterii de calitate foarte clare, stabilite de Consiliul Uniunii Europene în 2023, cum ar fi metodele și tipul de aparate folosite, dar și nivelul de instruire a medicilor.
România are 13 angajați care se ocupă de tot ce înseamnă screening în cadrul Institutului Național de Sănătate Publică (INSP), instituția responsabilă: ei elaborează metodologii de screening, ei participă în diferite grupuri de lucru la nivelul UE (pentru că recomandările sunt în continuă dinamică), ei se ocupă, parțial, și de implementare. Și tot ei ar fi responsabili de crearea unui sistem populațional de screening și a registrelor aferente.
Spre comparație, Slovenia, una dintre țările cele mai eficiente în materie de screening din Europa, are în jur de 50 de persoane care se ocupă de managementul celor trei programe: sân, col și colorect, la o populație mai mică decât a Bucureștiului.
Aș vrea însă să subliniez că nu e vorba doar de lipsă de capacitate administrativă, ci de lipsă de voință, inclusiv politică și la nivelul sistemului sanitar. „E un proces la care trebuie să pună toți umărul”, afirmă dr. Carmen Ungurean, coordonator prevenție și screening la INSP.
„Când vorbim la conferințe, la workshop-uri, la Parlament: cancerul este o prioritate, programele de screening sunt o prioritate, România trebuie să decidă dacă sunt realmente o prioritate și atunci fiecare să pună umărul și să tragă în aceeași direcție. Lucrurile durabile se fac cu voință proprie, cu convingere și cu atașament față de cauza respectivă.” (dr. Ungurean)
Ce este sistemul invitare-reinvitare?
Tot INSP ar trebui să facă sistemul invitare-reinvitare la screening, de care vorbeam mai sus.
De aici am plecat eu documentarea: de la convingerea că, dacă am avea acest sistem, dacă am ști cu nume, prenume și adresă unde stă fiecare om care ar trebui să facă un test de screening, nu am mai muri atât de mulți din cauza unor forme de cancer prevenibil sau tratabil în forme incipiente.
Doar că sistemul acesta, care există și funcționează în alte țări, e doar o parte din tot ecosistemul de screening, mi-am dat seama repede, și ar trebui să înceapă cu educația (populației, dar și a personalului medical) și să meargă până la diagnosticare, tratament și monitorizare ulterioară.
De exemplu, până la a trimite o scrisoare acasă, INSP ar trebui să aibă un registru de screening, adică „baza de date în baza căreia faci scrisoarea și în care înregistrezi sistematic dacă persoana s-a prezentat la screening, ce rezultat a avut, dacă a mers mai departe, dacă a primit programare și până intră în tratament”, mi-a explicat dr. Ungurean. Mai simplu, trebuie să știi cui să trimiți scrisoarea, acum și data viitoare când îi vine rândul.
România nu are un registru de screening la nivel național, are unele regionale pe hepatită și cancer colorectal, create cu ocazia unor programe de screening pilot, cu bani europeni, care au avut loc până în 2023. Ca idee, proiectul de registru pentru cancerul colorectal a început în 2020, cu pixul pe trei foi A4 pe care dr. Ungurean încă le are în cabinet.
Cum s-a întâmplat? Proiectul pilot pe cancerul colorectal s-a desfășurat în patru regiuni și a vizat 200.000 de oameni, dintr-un total de 2-3 milioane eligibili, cu scopul de a testa viabilitatea unui potențial program național și de a începe aceste registre, pentru care altfel probabil că nu ar fi fost bani.
Datele au fost introduse de medicii de familie cooptați în acest program pilot (deci „de jos în sus”), iar oamenii au primit acasă o scrisoare de invitare, așadar această metodă a fost deja testată și la noi. Apoi au mers la medic să ia o trusă de testare FIT (o analiză care depistează hemoragii în materiile fecale, investigația standard în screeningul acestui tip de cancer).
90% au și dus testul înapoi pentru laborator, ceea ce este foarte bine, însă numai 60% au acceptat să facă colonoscopia (acolo unde testul FIT a arătat că e nevoie), ceea ce este puțin.
„Și asta în condițiile în care am avut parteneri ONG-uri care le-au explicat oamenilor de ce e bine să facă screening”, a spus dr. Ungurean, „și care i-au și transportat la spital pentru colonoscopie, ceea ce nu este un model sustenabil”.
„Pe de altă parte, ne-am dat seama cât de dependent este sistemul de screening de infrastructura de transport a României.” Trebuie să ai mijloace de transport accesibile, directe, să nu plătești din buzunar „la ocazie”, și tot e un efort (când faci colonoscopie, de exemplu, ești slăbit pentru că nu ai avut voie să mănânci multe ore înainte, ai băut niște substanțe ca să-ți golești intestinele, iar la întoarcere, ești destul de amețit după anestezie). Deci infrastructura e altă bucățică din puzzle-ul numit screening.
Acest registru parțial pentru cancerul colorectal e activ în continuare și a fost updatat in house de INSP astfel încât să poată fi adăugată toată populația eligibilă a României și să poată completa în el toți furnizorii medicali, nu doar cei care au luat parte la proiectul pilot.
Sistemul de invitare-reinvitare ar presupune și niște remindere, dacă omul nu vine: studiile arată că primul reminder crește rata de participare cu 15 - 20%, al doilea – cu 5-6%, iar al treilea e cam inutil. În plus, dr. Ungurean ar vrea să creeze și un call center unde să primești informații în plus față de scrisoare, pentru că înțelegerea și educarea sunt cheia fără de care niciun program de screening nu va avea succes.
„Trebuie să ai niște canale complementare și suplimentare de informare a populației, și ăsta e și el un proces”, spune ea. „Trebuie să ajungem până într-acolo unde oamenii se vor sesiza singuri: au trecut doi ani, nu ar trebui să primesc scrisoarea să fac testul FIT?”
Ce presupune crearea unui program de screening pentru cancer?
În primul rând, presupune crearea „flow-ului”, adică designul sistemului: care e scopul, ce trebuie să se întâmple, pe etape, cine e responsabil pentru fiecare etapă, de ce resurse e nevoie, cum sunt asigurate criteriile de calitate, cum sunt analizate datele.
Din punct de vedere „tehnic”, are două mari componente: registre naționale, care ar cuprinde toată populația eligibilă (sunt mai multe, pentru că ar fi unul pentru fiecare tip de cancer), și infrastructura digitală necesară (adică softul/aplicația în sine).
La rândul său, registrele ar trebui interconectate cu două baze mari de date: cea populațională, pe care o administrează Direcția Generală pentru Evidența Populației (ceea ce se poate, dar e nevoie de o lege), și registrul pacienților care au deja cancer (și care nu există): „Pe de o parte, elimini din lista persoanelor eligibile pe cele deja diagnosticate”, spune dr. Ungurean. „Pe de altă parte, registrul de screening devine una din sursele de informații a registrului de cancer, pentru că, odată diagnosticați, oamenii ajung acolo”.
Chiar dacă nu avem încă un registru de cancer, are sens să începem unul de screening, pentru că sunt multe alte lucruri de monitorizat.
Pentru a obține și folosi date de la Evidența Populației, e nevoie în primul rând de o lege, mi-a explicat directorul general, chestorul Cătălin Giulescu, care să detalieze necesitatea creării și condițiile de operare ale acestor registre de screening.
Adică: ce informații va folosi INSP, cu ce scop, cu ce limite, ce date vor veni de la Evidența Populației, cine va avea acces la date, faptul că nu e nevoie de consimțământul persoanei pentru a fi inclusă în registru și ce se întâmplă dacă cineva cere radierea din registru.
Chestorul Giulescu e de părere că n-ar trebui să i se permită, pentru că într-un stat democratic reglementarea drepturilor presupune și afectarea lor – adică, dacă îi dai unui om dreptul la screening și tratament gratuit, n-ar trebui să-i dai dreptul să fie șters din registru. „Noi (Ministerul Afacerilor Interne) o să susținem proiectul de act normativ”, a mai spus Giulescu.
Nu e neobișnuit să fie nevoie de o lege pentru asta, având în vedere că se utilizează date cu caracter personal și date medicale. Toate țările care folosesc acest sistem de screening au o astfel de bază legală și nicăieri nu s-a pus problema că ar încălca GDPR. Cea mai importantă însă e logica sistemului, iar asta trebuie să vină de la INSP. Cât despre hosting, Giulescu sugerează să fie pe cloudul guvernamental, gestionat de STS, și asta ar rezolva problema securității datelor și conectivității, spune el.
Din punct de vedere tehnic, e impropriu să spui că INSP „va avea acces la baza de date populațională”, pentru că asta ar încălca protecția datelor. Dar anumite seturi de date pot fi gestionate și de alte autorități publice, odată ce sunt reglementate scopul și necesitatea (deci legea de mai sus).
Concret, mi-a explicat Giulescu, INSP ar trebui să ceară categorii de populație, cu nume și prenume, în funcție de vârstă și gen și, în momentul în care chiar vrea să trimită scrisoarea de invitare, să ceară și domiciliul – și asta pentru că domiciliul se tot modifică. „Anumite date sunt perisabile și trebuie actualizate permanent. Dacă n-ai nevoie de ele la un anumit moment, mai bine nu le ții.”
Infrastructura digitală
Acum, INSP are un mic departament de IT și statistică in house și câțiva specialiști IT cu care colaborează de mulți ani și care au înțeles nevoile și particularitățile INSP și, cel mai important, au înțeles că asemenea registre nu sunt un proiect pe termen determinat, ci sunt ongoing și au nevoie permanentă de upgrade.
Ei sunt cei administrează actualele registre pe hepatită și cancer colorectal, cele din proiectele pilot.
Mult timp, când mă gândeam la un sistem de screening digitalizat, mă gândeam automat la niște aplicații informatice foarte scumpe și complicate și credeam că ele sunt soluția, dar nu e așa, mi-a explicat Radu Puchiu, expert în crearea de aplicații și platforme digitale la intersecția dintre sectorul public și societatea civilă.
Un asemenea sistem se poate face chiar in house, dar „tentația e foarte mare să pui uneltele înaintea proceselor”, spune el, după 10 ani de lucru în sectorul public. „Digitalizarea nu e despre crearea unui soft deștept, ci despre accelerare, simplificare, amplificare”.
Întâi de toate, îți trebuie claritate din punct de vedere legal, instituțional și la nivel de procese, trebuie să gândești un user journey, un soi de „if... then”, atât din punct de vedere al cetățeanului (am primit scrisoarea asta, ce fac acum?), cât și al medicului și al coordonatorului programului la INSP.
Și îți mai trebuie un anumit tip de leadership: un coordonator din interiorul INSP cu legitimitate, care să facă din asta o misiune, fără să mai aibă alte atribuții. „Nu poate să fie cineva care deja face 10 lucruri, i-l dau pe al 11-lea și îi spun că e prioritar”, spune el. „Nu o să funcționeze așa.”
Asta ar fi abordarea ca la carte, dar s-ar putea să nu fie suficientă, crede Puchiu. E nevoie de un mix de instrumente și de intervenții mai agile, inclusiv out of the box – campanii de engagement, amabsadori care să promoveze și să convingă oamenii, ONG-uri care deja lucrează în teren să preia și mesajul acesta.
Crearea în paralel a registrului de cancer
Crearea unui registru de cancer e tot în responsabilitatea INSP, conform unei Hotărâri de Guvern din 2023 și ar trebui făcut cu bani din PNRR, cu scopul principal de a produce date despre de incidență și supraviețuire cu cancer.
De fapt, ar fi mai multe registre: cancer, boli rare, diabet și politraumă, care sunt condiționate unul de altul – dacă nu se face unul, nu se primesc banii nici pentru celălalt.
La începutul lui 2024 s-au făcut licitații care au fost contestate, acum se re-evaluează ofertele, iar banii trebuie cheltuiți până în 2026 inclusiv. Conform caietului de sarcini, spitalele nu ar trebui să-și cumpere niciun alt soft și nici să angajeze oameni în plus, pentru că registrul și-ar trage singur toate datele necesare.
La INSP ar mai trebui doar codificate manual anumite informații, și pentru asta ar trebui câte doi registratori pe regiune. Nici INSP nu ar trebui să mai angajeze personal suplimentar, spune dr. Ungurean, ci să-l formeze pe cel existent.
Ar fi nevoie doar de suport IT după cei 5 ani în care firma câștigătoare trebuie să asigure mentenață, plus un data analyst bun. Speră totuși ca, odată licitația încheiată, registrul de cancer să poată fi gata în 6 luni și dată în test (la cancer e mai simplu pentru că există metodologie europeană, pe când celelalte trebuie făcute de la zero).
Criteriile de calitate și educarea medicilor
O altă piesă esențială de puzzle în procesul de screening este pregătirea continuă a medicilor și asigurarea standardelor de calitate europene de care vorbeam mai sus. Practic, un gastroenterolog ar trebui să facă colonoscopii de screening numai dacă are o anumită experiență, face un anumit curs și are o anumită aparatură (or acum sunt județe întregi unde nu poți face deloc colonoscopie).
Screeningul are o particularitate, spune dr. Ungurean, aceea că presupune și mai multă responsabilitate din punct profesional, și abilități peste medie:
„Screeningul trebuie să vadă tumorile mici. Niciunde în lume, în timpul rezidențiatului, un doctor nu este pregătit să caute tumorile mici. Tinerii specialiști sunt învățați să vadă tumorile mari, cu atât mai mult cu cât la noi acestea se diagnostichează cel mai des, pentru că oamenii vin în stadii avansate de boală.”
O mamografie de screening, de exemplu, ar trebui interpretată de medici care au văzut cel puțin 2.000 de mamografii. În plus, toate investigațiile de screening ar trebui auditate – adică reverificate periodic și prin sondaj, ca să vezi dacă rezultatele sunt corecte.
INSP e în curs de identificare a centrelor de screening, care pot fi și Institute Oncologice, dar și spitale municipale, dacă îndeplinesc criteriile (adică aparatură și instruire, nu trebuie create de la zero).
Acum avem vreo 10 pe colonoscopie și 10 pe mamografie, spune dr. Ungurean, și ar fi suficient cam unul pe județ (unul pe sân, unul pe col, unul pe colorect), pentru capacitatea de screening pe care o avem acum.
***Vreau să specific că nu colonoscopia este instrumentul default de screening în cancerul de col, ci testul FIT, dar colonoscopia este pasul următor obligatoriu, dacă apare vreo suspiciune la FIT.
Slovenia
Slovenia este unul dintre cazurile de bună practică recunoscută de OMS în materie de screening, atât din punct de vedere al ratei de participare, cât și al rezultatelor, și folosește sistemul pe care și România și l-ar dori: registre de screening, cu sistemul invitare-reinvitare și servicii accesibile și de calitate pe tot traseul, de la screening, la tratament și follow-up.
De aproximativ 20 de ani are trei programe funcționale: pentru cancerul de sân, cervical și colorectal, fiecare cu registrul lui, și acum evaluează introducerea a două noi programe: pentru cancerul de plămâni și de prostată.
Screeningul pentru cancerul cervical a început regional în 1998 și național în 2003 și presupune un test Babeș Papanicolau la fiecare 3 ani (urmat de alte investigații și tratament dacă e cazul). Rata de participare a fost constant peste 70% (74% în ultimii trei ani), iar incidența a scăzut semnificativ.
„De la 27 de noi cazuri la 100.000 de persoane, am ajuns la 6 și trebuie să scădem sub 4 pentru a atinge ținta de eliminare a OMS”, mi-a explicat dr. Urška Ivanuš, coordonatoarea programului. „Nu știm exact când, acum facem calculele, dar credem că vom fi printre primii din Europa.”
Dacă am rezuma, sunt două motive cheie pentru care Slovenia a reușit asta: trecerea de la screeningul oportunist (adică fiecare pe cont propriu, dacă și când vrea, fără criterii de calitate unitare și date centralizate) la cel organizat, plus standarde de calitate extrem de înalte în prelevarea și prelucrarea probelor, astfel încât rezultatele să fie corecte, fără fals pozitive sau fals negative, care ar face, printre altele, ca încrederea femeilor și rata de participare să scadă.
„Când screeningul e oportunist și nu există niciun fel de monitorizare”, spune dr. Ivanuš, „cele care îl fac sunt femeile mai educate, care de obicei au și un risc mai scăzut, pe când cele cu risc mai mare ori nu îl fac deloc, ori nu îl fac regulat”.
Și atunci Slovenia și-a creat legislația necesară, registrul de screening pe care l-a legat de cel populațional (sincronizarea se face zilnic) și un centru de coordonare în cadrul Institutului de Oncologie Ljubljana, de care se ocupă aproximativ 20 de persoane.
Cum funcționează?
În Slovenia, fiecare femeie trebuie să fie înregistrată la un medic ginecolog, așa cum suntem noi la medicul de familie. O dată la trei ani se poate duce singură pentru testare sau așteaptă o scrisoare de la ginecologul ei. Dacă au trecut patru ani de la ultimul test și femeia nu s-a dus, primește o scrisoare „de la centru”, adică de la cei care coordonează programul.
Doar femeile asigurate pot face asta gratuit, dar 96%-97% dintre ele sunt, și toți ginecologii iau parte automat la programul de screening, nu pot refuza.
Asta îți asigură accesibilitate pe tot teritoriul țării, fără timpi de așteptare. Rezultatul este trecut în registrul de screening și comunicat medicului (nu direct femeii). Dacă trebuie, el o sună pe femeie ca s-o cheme pentru testare HPV și, eventual, tratament.
„Dar fiecare țară trebuie să își găsească abordarea proprie, care să fie sustenabilă”, recomandă dr. Ivanuš. „Dacă e prea scumpă sau nu e acceptată de oameni, atunci nu e sustenabilă. Screeningul poate începe regional, în etape. Esențial este standardul foarte, foarte înalt de calitate a serviciilor și monitorizarea lor.”
În mod interesant, Slovenia nu a implementat încă recomandările Consiliului UE din 2022, care cer ca screeningul să se facă prin testare HPV, o dată la cinci ani – pe de o parte datorită rezultatelor foarte bune ale sistemului actual și pe de altă parte, pentru că nu au vrut să facă schimbări în pandemie, ar fi fost riscant.
Vor face trecerea, dar trebuie pregătită atent, de la licitații publice pentru dotarea laboratoarelor, la educarea femeilor, care ar putea crede că trecerea de la trei la cinci ani înseamnă că țara vrea să facă economie. Deci, din nou, digitalizarea sau infrastructura sunt doar componente ale unui sistem de screening de succes.
Similar funcționează și screeningul cancerului de sân, început regional în 2008 și extins național în 2017. Femeile asigurate între 50 și 69 de ani primesc acasă, o dată la doi ani, o scrisoare cu o programare gata făcută la o mamografie cu care se pot duce direct, fără bilet de trimitere și timpi de așteptare, la unul dintre cele 19 centre disponibile.
Scrisoarea este trimisă direct de la centrul de management al programului, aflat tot în cadrul Institutului de Oncologie din Ljubljana, iar rata de participare este de 77-78% (și aici e valabil standardul minim de 70%).
„Noi pregătim scrisoarea personalizată, lista de invitare, programările, iar o firmă externă face trimiterea efectivă”, mi-a explicat dr. Katja Jarm, specialist în sănătate publică, care lucrează în managementul programului de 10 ani. „Cu două zile înainte, femeia primește un SMS ca reminder și în viitor va putea alege cum să fie invitată: prin scrisoare, SMS, email.”
Încă de la începutul programului, toate mamografiile au fost citite de doi radiologi care nu știu unul de interpretarea celuilalt, iar dacă există o suspiciune, intervine un al treilea și toți trei discută cazul. Ca să poată face parte din program, toți radiologii trebuie meargă constant la traininguri și să aibă o experiență de minimum 5.000 de mamografii citite pe an.
Toate mamografiile sunt citite în 1-3 zile, stocate în sistem, iar dacă rezultatul e negativ, femeia primește o scrisoare acasă. Dacă există suspiciuni, e sunată de personalul administrativ și chemată pentru investigații suplimentare.
„În cadrul programului de screening, aproximativ 140.000 de femei primesc scrisoarea acasă, anual”, spune dr. Jarm.
„110.000 fac mamografia și sunt descoperite 620 de noi cazuri pe an. Spre deosebire screeningul pentru cancerul de col, care poate descoperi leziuni înainte de a se transforma în cancer, noi nu putem să prevenim, putem doar să ne asigurăm că boala nu se extinde prea mult. Scopul nostru nu este să prelungim supraviețuirea, ci să reducem mortalitatea – adică femeile, chiar dacă au cancer de sân, să nu moară din cauza asta.”
În curând voi publica un interviu integral cu dr. Urška Ivanuš și dr. Katja Jarm, despre cum funcționează cele două programe de screening, și unul cu coordonatoarea registrului de cancer, pe care Slovenia îl are de 70(!) de ani, dr. Vesna Zadnik.
Ar putea avea și România așa ceva?
Răspunsul scurt este: da.
Răspunsul mai lung este: da, dar registrele acestea sau infrastructura digitală nu sunt suficiente, pentru că există mai multe piese de puzzle: oamenii să înțeleagă ce e screeningul, de ce primesc scrisoarea aia acasă și că nu îi costă nimic, INSP să impună standarde de calitate pentru efectuarea și interpretarea acestor investigații (practic, ar trebui să fii mai sigur de rezultat decât dacă te duci tu acum să faci o mamografie la o clinică oarecare), să fie spitale care să poată și să vrea să intre în program (adică: aparatură la standarde, sisteme eficiente de programare, medici dispuși să se specializeze continuu și chiar să lucreze în plus), sistemul să poată prelua imediat pentru diagnosticare și tratament oamenii cu suspiciune de cancer în urma screeningului și, nu în ultimul rând, oamenii să aibă mijloace ca să ajungă, fizic, să facă testele astea: drumuri, transport public pe care să și-l poată permite.
E nevoie de voință conjugată, după cum spuneam mai sus, iar pentru asta trebuie convinse anumite straturi de decizie, administrative și politice.
„Practic, trebuie să le vinzi visul”, a rezumat Radu Puchiu.
Visul și standardele, aș adăuga eu.
Pentru că, în absența unor registre funcționale, sub presiunea publică și politică de a face screening, există riscul ca el să se desfășoare de-a valma, fără criterii de calitate și fără trasabilitate, și lumea – inclusiv personalul medical – să înțeleagă că așa se face.
Iar când unor oameni li se va spune ba că au cancer, deși nu au, ba că sunt sănătoși, deși nu sunt, încrederea tuturor se va prăbuși și nu vom reuși niciodată să salvăm viețile care ar putea fi salvate, darămite să ne apropiem de țintele dorite de OMS.
Material realizat în proiectul „DigITup” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu susținerea EDGE