Mănâncă, dormi, stai cu familia

Dansezi?

Salut!

Trimit ultima ediție din acest an un pic mai devreme, pentru că simt că, personal, am nevoie să fac tot ceea ce vă sugerez mai jos și vouă. Și cu cât facem asta mai repede, cu atât sperăm să ne fie un pic mai bine (altfel, finalul meu de an a fost cu multe sentimente amestecate, de la indignare la speranță – am scris un pic despre asta pe Facebook).

Probabil ăsta e al 415-lea newsletter care te îndeamnă să o iei mai încet zilele astea. So be it, niciodată n-am fost originală. Adaug totuși ceva: convalescența și dansul. Deci, să luăm pe rând ce face tot omul în perioada asta: mănâncă, doarme, petrece timp cu familia (cu toate plusurile și minusurile care vin cu asta).

Mâncatul împreună face bine. Oamenii care gătesc și mănâncă împreună în mod frecvent (adică mai des de patru ori pe săptămână) au o stare mai bună – o arată și un studiu recent făcut în 142 de țări. 6 din 10 au zis chiar că asta le aduce bucurie, în caz că aveai nevoie și de o dovadă statistică înainte să te așezi la masă.

Somn cât încape sau doar cât avem nevoie? Cât avem nevoie, în funcție de vârstă, zic cei de la The New York Times. Peste șapte ore, în cazul meu. The Washington Post are și o serie audio scurtă care m-a făcut să mă simt mai puțin vinovată că nu dorm cât sau cum trebuie:

• Nu te panica și nu te gândi cum o să fii a doua zi, dacă nu poți să adormi. Nu e vina ta, somnul e în afara controlului tău .

• Da, întuneric, o cameră răcoroasă, fără cofeină cu cel puțin opt ore înainte de culcare și fără ecrane sunt recomandări extrem de valabile, dar optimizarea pentru somn nu e totul, nu pune prea multă presiune pe tine ca să bifezi toate astea de fiecare dată.

• Nu ignora gândurile care te țin treaz. Dacă îți spun să nu te gândești la o banană, la ce te vei gândi? Oamenii care chiar studiază somnul sugerează să ne dăm timp peste zi „ca să ne îngrijorăm” – adică să ne gândim „preventiv” la ceea ce nu ne lasă să dormim.

  Și să împărțim o foaie de hârtie în patru coloane: 1. Ce mă stresează? 2. Pot să fac ceva în următoarele două săptămâni în legătură cu asta? 3. Dacă da, ce?  4. Dacă da, când, exact, o să fac asta? (ziua, ora). Maximum 30 de minute, de câte ori e nevoie. Ideea cu a avea un carnețel lângă pat e o variantă, doar că pentru unii și asta va deveni un factor de stres, îl vor transforma în responsabilitatea de a nota orice, oricând.

• Dacă te trezești și nu mai poți dormi, să ai pregătit un podcast sau audio book care să te distragă, dar să nu te solicite prea mult, cum ar fi literatura pentru copii sau autobiografii. Cheia e să fie la îndemână, gata pregătite, să nu stai să cauți prin aplicații și să devii astfel și mai alert.  

Absorbtion vacation. Habar n-am cum să traduc în română fără să sune stupid. Am văzut conceptul la Anne Helen Petersen, o jurnalistă care scrie despre tot ce înseamnă cultură. E tipul ăla de pauză în care nu te lași absorbit de tot ceea ce te înconjoară (ca atunci când călătorești), dimpotrivă, creezi mai mult spațiu (mental, dar și fizic) în jurul tău, lași altceva să te absoarbă pe tine, cu intenție, atâta timp cât ai nevoie. Pentru cei mai mulți – probabil cititul, dar poate fi orice.

Și, da, asta înseamnă să minimizezi efortul pentru alte activități – e OK să mănânci același lucru de mai multe ori sau, dacă ești plecat, să nu vrei să-și bați capul și să mergi în același restaurant trei zile la rând. Și mai înseamnă să fii cu oamenii potriviți (dacă nu poți fi singur): fiecare – absorbit de ceea ce-i face plăcere, dar împreună.

Odată cu pandemia, ăsta a devenit locul meu de adăpost. Între timp, palmierul s-a uscat.

Holiday/family burnout. Da, există, e cât se poate de valid – am scris despre asta anul trecut de Crăciun. Nu există soluții minune. Pot doar să dau mai departe un sfat primit de la o prietenă: „Îngăduie-te””.

P.S. aici e o listă luungă de lecturi și resurse despre/pentru sărbători, de la gratitudine vs. cadouri, la perspective pentru noul an, de la un grup de cercetători care studiază psihologia, sociologia și neuroștiința stării de bine la Universitatea California, din Berkley.

Și, acum, ce îmi stă mie pe cap de mai mult timp:

Avem voie să ne recuperăm. Se numește convalescență (de când n-ați mai auzit cuvântul ăsta?) și pleacă de la Hippocrate, care era convins că cea mai puternică forță de vindecare vine din interior. Doar că, din cauza progresului medicinei și tratamentelor rapide, dar și pentru că am ajuns să valorizăm eficiența mai mult decât refacerea, riscăm să le pierdem pe ambele.

Boala nu ține doar de biologie, ci și se psihologie și sociologie. După orice episod de boală, operație, atac de panică etc., trebuie să dăm timp corpului și minții să se vindece – și nu trebuie să cerem permisiune pentru asta.

Scriu asta în a patra zi de Covid, care m-a găsit prima dată în trei ani. Știu, tocmai m-am contrazis, dar ediția asta o aveam în cap și în notițe de mult timp, deci chiar a fost un efort mic. Trimit și promit că I will walk the talk.

Anul trecut a apărut și cartea asta despre convalescență. N-am citit-o, dar am văzut-o recomandată de mulți medici pe care îi urmăresc.

Dansezi? N-are legătură cu sărbătorile, dar are clar legătură cu starea de bine.

Prin februarie am văzut întâmplător un anunț pentru cursuri de dansuri grecești și m-am dus. Nu pentru că sunt așa mare fan Grecia (deși sunt), ci pentru că vedeam ca un regret și un eșec că nu luasem până atunci lecții de dans, orice tip de dans. Long story short, cursurile începuseră de câteva luni și eram în urmă, fără posibilitatea reală de a recupera. Oboseam, mi se părea că îi încurc pe ceilalți și aveam toate premisele să renunț. Nu știu de ce n-am făcut-o.

Cert e că, 10 luni mai târziu, e cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine de ani buni. Da, am mai recuperat decalajul, mă descurc decent la unele dansuri și deloc la altele, dar bucuria din alea două-patru ore/weekend n-am găsit-o nicăieri până acum. Sunt multe studii despre binefacerile dansului și ale dansului de grup, în general, dar știu că în cazul meu au contribuit decisiv colegii și instructorii, grija pe care o avem unii față de alții și faptul că e o bucurie împărtășită, nu una egoistă.

Mi-a fost evident și când am dansat în public – și cu publicul – de câteva ori. E contagios și vindecător.

Anul ăsta de freelancing și emoții personale și profesionale ar fi fost mult mai greu fără cei de la Greek Dance Romania. Așa că vă las cu îndemnul de a îndrăzni să căutați – cu intenție – ce vă face bine. Poate n-o să găsiți din prima. Dar dacă găsiți?

Sorana

P.S. dacă vă tentează dansurile grecești, puteți veni la o oră, gratuit, și decideți apoi dacă rămâneți. Vedeți aici și râsete, și pași.