Diferențele dintre un psiholog și un psihoterapeut
și lista clinicilor unde poți face mamografii decontat
Salut!
Bine ne-am regăsit după o pauză mai îndelungată decât mi-aș fi dorit, cauzată de alte proiecte în care m-am implicat și oboseala generată de ele. Sper însă ca ediția de azi să fi meritat așteptarea. Vine în completarea celei anterioare, în care am publicat în premieră lista psihologilor și psihoterapeuților care lucrează cu Casa de Asigurări.
Azi vreau să lămuresc niște aspecte care și mie îmi erau neclare: care e diferența dintre un psiholog și un psihoterapeut, care sunt limitele competenței fiecăruia, cum verific dacă psihologul/psihoterapeutul meu chiar e ce spune, și nu e doar auto-intitulat, cum e reglementată, inclusiv birocratic, relația client - psiholog/psihoterapeut.
Până atunci însă, încă o veste bună și îndelung așteptată: CNAS a publicat lista clinicilor din toată țara unde poți face ecografii de sân și mamografii gratuit, cu bilet de trimitere de la medicul de familie. O găsești în fișierul de mai jos (nu, nu e și online), pe județe, dar ține minte:
trimiterea e valabilă oriunde în țară, deci nu trebuie să mergi acolo unde locuiești;
în tabele apar și rețelele private mari, dar asta nu înseamnă că în toate clinicile lor se pot face aceste investigații, pentru că nu toate au contract, deci sună înainte.
Diferența dintre un psiholog și un psihoterapeut, în 7 puncte
Un absolvent de Psihologie nu e automat psiholog, ci doar... absolvent de Psihologie. Ca să devină psiholog practicant trebuie să își ia un atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor (CoPsi) și minimum un an să lucreze sub sub supervizarea unui psiholog senior (acesta nu stă cu el în cabinet, dar îl mentorează, în ședințe individuale și de grup, analizează împreună cazuri mai grele etc.). De abia după aceea devine autonom și poate înainte în „grad”.
Psihoterapeut poate deveni un psiholog, un psihiatru sau un absolvent de teologie, filozofie, asistență socială, psihopedagogie după ce face un program de formare de lungă durată (adică o școală de psihoterapie de minimum trei ani) și o perioadă de supervizare de minimum doi ani. Cei care nu au făcut psihologie trebuie să își completeze studiile cu un pachet de discipline din psihologie.
Un psiholog nu are voie, legal, să facă psihoterapie, dacă nu a făcut (sau e în curs de a face) o școală de formare în psihoterapie. Deci un psiholog nu e automat și psihoterapeut, nu cădeți în capcana asta.
Un psiholog clinician are anumite competențe: evaluare, intervenție și consiliere psihologică primară, clar definite, și cu un număr de ședințe prestabilit, și poate aplica diferite teste (ex: de personalitate, de comportament).
Spre diferență, psihoterapeutul are un număr de nelimitat de ședințe, pentru că lucrează pe chestiuni mai de profunzime, dar nu poate aplica teste și face evaluările clinice pe care le face psihologul.
Dar, da, destul de mulți sunt și psihologi, și psihoterapeuți. Adică au terminat Psihologie, au făcut și o școală de formare în psihoterapie și au atestat de liberă practică în ambele.
Când intri într-o relație terapeutică, psihologul sau psihoterapeutul este obligat să îți dea un contract de prestări servicii psihologice în care specifică ce anume oferă (ex: aplicarea de teste psihometrice, intervenții psihologice simptomatice sau pe probleme de x, y, z) și numărul de ședințe; un acord de consimțământ informat (ca la medic), iar după fiecare sesiune trebuie să primești factură. Dacă nu primești oricare dintre acestea sau dacă simți că își depășește competențele (vezi mai jos), îl poți reclama la CoPsi.
Ca să verifici dacă psihologul sau psihoterapeutul la care vrei să mergi chiar e ceea ce pretinde, du-te pe site-ul CoPsI / Registre / Registrul Unic al Psihologilor (R.U.P.) / R.U.P. Partea I – atestate de liberă practică și descarcă fișierul. Sau folosește acest site dezvoltat de Code for Romania, care interoghează regulat baza de date CoPsi.
Ce te interesează din tabelul CoPsi sunt specialitatea (în cazul ăsta – psihologie clinică, consiliere psihologică sau psihoterapie + de care psihoterapie), treapta de specializare (practicant, specialist sau principal), forma de exercitare (sub supervizare sau autonom).
Și acum varianta mai detaliată, cu intervenții din partea lui Mugur Ciumăgeanu, psiholog clinician și psihoterapeut, lector univ. dr. la Facultatea de Psihologie, Universitatea de Vest din Timișoara, fostul președinte al comisiei de psihologie clinică, consiliere și psihoterapie din CoPsi, și a Gabrielei Udrea, psiholog clinician și psihoterapeut. Ambii sunt și supervizori, deci lucrează și cu câteva zeci de debutanți în fiecare an. Le sunt recunoscătoare pentru răbdarea cu care mi-au răspuns la toate întrebările.
Ce este un psiholog?
Un absolvent de Psihologie care a primit atestatul de liberă practică (care se obține printr-un dosar, nu un examen de admitere în profesie), un număr unic și un cod de parafă în baza cărora poate profesa, și care s-a înscris în procesul obligatoriu de supervizare (am explicat mai sus ce înseamnă), pe care trebuie să îl și plătească.
Nu există o probă scrisă pentru a intra în supervizare. Din acel moment, devine psiholog practicant și poate să profeseze legal.
În psihologia clinică, supervizarea durează minimum un an și minimum 100 de ore în sesiuni individuale sau de grup. În timpul ăsta poate avea clienți și poate face evaluări psihologice contrasemnate de supervizor.
Când termină, ca să devină autonom, are nevoie să dovedească o formă legală de exercitare a profesiei (că a fost angajat sau a lucrat în cabinetul propriu) minimum un an, cât timp a fost în supervizare, de un raport favorabil din partea supervizorului, iar cei pe sistem Bologna, care au făcut facultatea în trei ani, e obligatoriu să fi terminat și masteratul în domeniul specializării, cei cu patru ani – nu.
Specializările sunt: psihologie clinică; consiliere psihologică; psihoterapie; psihologia muncii și organizațională; a transporturilor; psihologia aplicată în servicii; psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și psihologia specializată în domeniul securității naționale.
Cei pe care noi îi căutăm „când vrem să mergem la psiholog” sunt clinicienii, consilierii sau psihoterapeuții.
Un psiholog poate avea mai multe specializări, dar pentru fiecare trebuie să treacă prin supervizare și să termine un masterat.
Pentru fiecare specializare e nevoie de educație continuă (ca la medici sau la profesori): minimum 10 credite obligatorii/an, unde numărul de credite e de regulă echivalent cu numărul de ore (deci dintr-un curs de weekend, de 10 ore, deja ai obținut creditele obligatorii, cu mențiunea că toate aceste cursuri trebuie să fie acreditate de CoPsi).
După psiholog practicant, gradele următoare sunt specialist și principal, care se obțin după câte cinci ani vechime, cursuri, un portofoliu și un interviu. Deși ar trebui să existe și un examen scris, el nu a fost încă implementat, mi-a explicat Gabriela Udrea.
Toate detaliile despre atestarea profesională sunt în aceste norme.
Practic, cineva care a terminat facultatea după 2008 (prima generație Bologna) și a început imediat un masterat ar trebui ca în doi ani să devină autonom.
Aici sunt însă două „scăpări” în modul cum e reglementată profesia:
Ca să dovedești că ai lucrat un an nu trebuie să arăți contracte de prestări servicii sau registre de clienți, ci doar că ai avut un contract de muncă sau propriul cabinet funcțional din punct de vedere legal (asta înseamnă că poți să fi avut foarte puțini clienți sau chiar deloc, mai ales că ești la început, de aceea unii iau cazuri pro bono sau cazuri recomandate de supervizorii lor);
Nu prea te dă nimeni afară din supervizare dacă ai fost leneș și nu ți-ai făcut numărul de ore într-un an, mai ales într-un oraș mai mic, unde și cererea e mai mică, de aceea vei vedea în Registrul CoPsi psihologi care apar în supervizare de prin 2011-2012. Recent, supervizorilor li s-a limitat însă numărul la 40 de supervizați pe an, deci ar trebui să fie în interesul lor să nu-și blocheze locurile mult timp.
Sunt zonele astea gri potențiale riscuri pentru clienți? Da, confirmă psihoterapeuta Gabriela Udrea. „Avem o calitate scăzută a serviciilor tocmai pentru că există unele formalități pe care le poți bifa ușor, pe când altele sunt făcute să fie greoaie sau eludate.”
De exemplu, unii psihologi își iau dreptul de practică pe toate specialitățile (așa numiții psihologi „cu portofoliu complet”), intră în supervizare pentru fiecare dintre ele și profesează așa foarte mult timp, fără să se întrebe nimeni de ce sunt în supervizare și după cinci ani.
Aș fi foarte atentă și dacă specialistul pe care îl cauți apare în registru ca suspendat – se poate ca informația să nu fie actualizată sau motivul să fie neplata cotizației anuale (asta e menționat), dar tot mi se pare că spune ceva despre integritatea lui.
Menționez aceste limitări ca să te ajute „să citești” mai bine acel registru, experiența și limitele de competență ale celui pe care îl alegi ca să intri într-o relație terapeutică.
Ce înseamnă competențele corespunzătoare unei specialități?
Reprezintă ce ar trebui să știe și ce ar putea să facă un psiholog pe specialitatea sa.
„Când terminăm facultatea, competențele noastre sunt foarte de bază”, explică Mugur Ciumăgeanu. „Înțelegi cum se aplică un test, ce înseamnă o pregătire pentru evaluare, pentru o intervenție scurtă, dar nu știm să facem mai nimic. Vine masteratul, care, încetul cu încetul te profesionalizează și îți crește nivelul de competențe specifice pentru ramura aplicativă pe care ai ales-o.”
Iar apoi depinde de tine să îți crești continuu competențele, unde asta poate însemna și să cumpăr un test și să fac un curs asociat testului respectiv, și un curs despre administrarea propriului cabinet, dar și un curs despre, de exemplu, cum lucrezi cu părinți cu probleme de sănătate mintală, ca să previi apariția acestor probleme la copiii lor (curs pe care Ciumăgeanu intenționează să îl facă și să-l acrediteze).
Descrierea detaliată a competențelor pentru fiecare specialitate și nivel e în aceste norme din 2019.
Ce este un psihoterapeut?
În România, psihoterapeut devii urmând un program de formare de minimum trei ani oferit de școli sau institute recunoscute de CoPsi, și minimum 200 de ore de supervizare individuală sau de grup, în decurs de doi ani.
Psihoterapia nu se studiază la facultate.
Pot să devină psihoterapeuți nu doar absolvenții de Psihologie, ci și rezidenții sau specialiștii în psihiatrie, absolvenții de teologie, psihopedagogie, asistență socială, filozofie, dacă își completează studiile.
Și psihologii autonomi sau cei aflați în supervizare pot face o școală de psihoterapie în paralel, ceea ce mulți dintre ei și fac.
Ce pot face un psiholog, un consilier, respectiv un psihoterapeut?
Nu același lucru este răspunsul scurt.
Răspunsul mai lung, dar care merită parcurs e în acest ghid din 2022.
Psihologul are dreptul să utilizeze teste de evaluare și face intervenții minime, suportive de maximum 6 ședințe/simptom pentru adulții care se prezintă voluntar (adică noi). Asta nu înseamnă că nu pot lucra cu o persoană mai mult de 6 ședințe, ci că trebuie să fie 6 per simptom: de exemplu, 6 pentru probleme de somn, 6 pentru anxietate interpersonală, și totul trebuie să apară în contract.
Consilierul psihologic poate face intervenții de până la 20 de ședințe/obiectiv terapeutic concret: probleme de viață ușoare, emoționale, dar nu trăsături și vulnerabilități de personalitate sau patologie psihiatrică. (Practic, consilierul are competențe mai extinse decât psihologul, dar mai reduse decât psihoterapeutul.)
Psihoterapeutul poate face intervenții care durează ani de zile, pe obiective mai generice (ex.: schimbarea unor tipare de reacție). Trebuie să-ți spună ce metodă psihoterapeutică va folosi. Nu poate aplica teste și nu poate evalua din punct de vedere clinic (ex: dacă o persoană are ADHD, autism sau dificultăți școlare – asta face clinicianul).
Atât psihologul, cât și consilierul pot recomanda la final continuarea în psihoterapie sau alte forme de sprijin psiho-social, după cum psihoterapeutul poate cere unui psiholog clinician o evaluare mai aprofundată a cazului.
Nu fiți clienți pasivi
„Am auzit că sunteți psiholog, faceți-mă bine.”
Varianta asta a funcționat ani de zile, atrage atenția Mugur Ciumăgeanu. „Tu te duceai aleatoriu la cineva și nemereai într-o direcție sau alta.”
„Or potențialii clienți ar trebui să înțeleagă nivelul de competență al psihologului”, insistă el. „Iar noi ar trebui să spunem inclusiv pentru ce teste avem licență și care e nivelul nostru de expertiză. De exemplu, dacă la mine vine cineva cu un părinte suspect de demență, pot să fac o evaluare și să-i spun: nu am expertiză și nici teste de evaluare de patologie la vârstnici, dar îți pot recomanda pe cineva care face asta.”
La fel cum, dacă psihologul constată o depresie severă, nu are dreptul să intervină, ci trebuie să îl trimită pe client la psihiatru sau psihoterapeut.
Da, e foarte greu pentru o persoană să își dea seama când un specialist în sănătate mintală își depășește competențele, admite Gabriela Udrea. Tocmai de aceea e nevoie de o mai clară reglementare a profesiei și de mai multă transparență din partea specialistului.
„Consilier/consultant de dezvoltare personală”, „mentor relațional”, „consultant spiritual” și alte titulaturi inventate
Ca și cum tot ce am încercat să explic până acum nu ar fi suficient de alambicat, mai e un aspect de care trebuie să fim conștienți: în ultimii ani vedem o avalanșă de „specialiști” care pretind că pot lucra cu emoțiile și psihicul tău, că te pot ajuta să te reinventezi spiritual, să te vindeci de adicții și traume, să îți îmbunătățești relațiile și multe altele.
De multe ori, combină elemente minimale de psihologie cu ezoterism, misticism și pseudo-știință, într-un mod extrem de periculos, care riscă să adâncească dezechilibrul psiho-emoțional în care se găsesc cei care apelează la astfel de practici (poate ai auzit și tu de persoane care s-au dus în diferite retreat-uri și s-au întors decompensate, pentru că li s-au activat diverse fobii sau traume din trecut).
Partea și mai complicată e că aceste „profesii” ori nu există, ori nu sunt reglementate în niciun fel și nici nu pot fi trase la răspundere când își depășesc competențele (neclar care sunt alea) sau fac de-a dreptul rău clienților.
Nici CoPsi, nici Ministerul Sănătății (în ideea că vorbim de chestiuni de sănătate mintală) nu au autoritate asupra lor.
Zona cea mai gri e, poate, consilierul pentru dezvoltare personală, care există în COR din 2013, ține de domeniul resurselor umane, dar care nu poate intra în chestiuni de sănătate mintală sau personalitate, așa cum greșit se întâmplă uneori.
Oricine a terminat o facultate, indiferent de specialitate, face un curs de două zile, de multe ori online (nu exagerez, căutați pe Google), acreditat de Ministerul Muncii și, gata, e consilier pentru dezvoltare personală. Ceea ce e în regulă, atâta vreme cât rămâne în fișa postului.
Așadar, recomandarea e să fiți foarte atenți pe mâna cui vă lăsați îngrijirea psiho-emoțională. Așa cum nu te-ai duce la un doctor care nu e doctor sau la un mecanic auto care nu e mecanic, nu te duce la un psiholog care nu e psiholog sau la vreun alt „specialist” care pretinde că te vindecă. Riscurile sunt mult, mult prea mari.
Reglementări imediate necesare
Serviciile psihologice ar trebui să devină servicii de sănătate.
Acum, nici evaluarea și consilierea psihologică, nici psihoterapia nu sunt considerate servicii de sănătate, pentru că în COR, psihologii sunt în categoria specialiștilor din domeniul social și religios.
De aceea, ei nici nu pot intra direct în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, ci numai prin intermediul unui medic, un proces complicat pentru toată lumea, despre care am scris aici. Deci o primă schimbare, pe care și Mugur Ciumăgeanu o susține, este includerea psihologilor în zona profesiilor de sănătate.
Și nu doar că procesul e complicat, dar un psiholog care ar vrea să-l încerce, pur și simplu nu primește de la CoPsI niciun fel de informație despre cum poate face asta (nici măcar pe site nu e nimic), iar Ciumăgeanu a confirmat că trebuie să caute un medic colaborator pe Google sau prin relații.Servicii de sănătate vs. wellbeing.
„Ar trebui să fie clar că sunt două situații în care putem primi ajutor, și ele ar trebui reflectate în două tipuri de oferte de servicii”, explică Ciumăgeanu:
Când am o problemă de sănătate mintală de tip diagnostic psihiatric: depresie, anxietate, probleme de alimentație, ajutorul psihologic (oferit de psiholog, consilier sau psihoterapeut) ar trebui să fie gratuit pentru toată lumea și inclus în asigurare.
Când am o problemă asociată vieții obișnuite (nevoia de creștere, autocunoaștere, suferință după o despărțire), nu ajung la psihiatru și nu sunt pasibil de un diagnostic, ajutorul ar trebui să fie contra-cost.
Practic, și statul, și noi, ar trebui să diferențiem foarte clar între servicii de sănătate și psiho-sociale (când lucrezi cu o persoană cu schizofrenie care nu mai are abilitatea să plătească facturi, de exemplu) și cele de wellbeing și să ne asumăm costurile ca atare.
Or, acum, serviciile psihologice sunt decontate pentru cei cu un diagnostic psihiatric și pentru cei cu alte probleme majore de sănătate pentru care sprijinul psihologic contribuie la vindecare sau la o calitate a vieții mai bună, dar sistemul este incredibil de greoi, psihologii care fac asta sunt foarte puțini, și numărul de ședințe/client este limitat.
Atenție: pentru unele afecțiuni se decontează doar evaluare și consiliere psihologică, dar pentru altele - și psihoterapie (vezi la pag. 138, aici.)
În loc de concluzie
Să lucrezi cu mintea și emoțiile omului reprezintă un privilegiu și o responsabiiltate, iar munca emoțională pe care psihologii/psihoterapeuții trebuie să o facă ei cu înșiși toată viața e enormă.
În plus, este o profesie în care trebuie să înveți tot timpul, pe banii tăi – supervizarea, formările în psihoterapie, cursurile, testele de evaluare costă mii de euro. Cu atât mai mult, cred, deci, că este o profesie care trebuie respectată – și de practicanții, și de beneficiarii ei – și trebuie delimitată clar de șarlatani și pseudo-știință.
Una dintre concluziile amare ale acestei documentări e că organizația care reglementează exercitarea profesiei, Colegiul Psihologilor, nu reprezintă cu adevărat interesele breslei.
Și asta se vede în confuzia pe care absolvenții de Psihologie trebuie s-o navigheze singuri (parcurs profesional lung și costisitor, alegerea mentorilor, a școlilor și a cursurilor de formare), în eșecul din negocierea cu CNAS (nu doar că procesul e complicat atât pentru client, cât și pentru psiholog, dar regulile s-au înăsprit în 2023, iar dacă un psiholog vrea să ofere servicii decontate, CoPsi nu oferă niciun fel de ghidaj), în lipsa unui mod de asigurare și verificare a calității serviciilor psihologice de către client și, nu în ultimul rând, în site-ul absolut disfuncțional al Colegiului.
Bonus:
Ce înseamnă un proces psihoterapeutic corect și sănătos? Un articol de la Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei și un interviu cu Diana Vasile, președinta lui.
La coach, la psiholog sau la psihoterapeut? Un articol de Simona Adam-Bercu, căreia îi mulțumesc pentru sprijinul în procesul de documentare.
Despre diferitele tipuri de psihoterapie (în engleză). Mi-a plăcut mult cum sunt explicate terapia cognitiv-comportamentală și cea psihanalitică.
Bine de știut:
Aplicație românească pentru gravide și mame. Tot ce trebuie să știi pe parcursul sarcinii și în primul an de viață a copilului.
Harta centrelor de permanență din țară. Acestea sunt mici unități de primiri urgențe care funcționează îndeosebi în rural, noaptea, în weekenduri și de sărbători. Creată de Cristina Lauby, gazda podcastului Sănătate zi de zi.
Program online, gratuit, pentru școli despre cum recunoști un AVC și siguranța în trafic.
Mulțumesc, ne revedem luna viitoare!
Sorana
De când așteptat acest număr! Foarte utile clarificările pe acest subiect care confuzează pe mulți. Mulțumesc și pentru mențiune! ❤️
Mulțumim, Sorana!❤️