„Dacă vrei să trăiești bine, trebuie să respecți regulile”
Anul trecut, pe 7 martie, eram în Gara de Nord și pendulam între a-i ajuta pe refugiați cu puțina rusă pe care mi-o mai aminteam și a scrie despre ei, ca jurnalist. Teroarea adulților era palpabilă, iar joaca obosită a copiilor – contagioasă. Câțiva kilometri mai departe, într-o altă gară, soseau Anastasiia și Bogdan.
Lui Bogdan îi plac ciorba și covrigii cu Nutella și vișine de la Luca. Îi plac tramvaiele cele noi din București și Muzeul CFR. Urmează să meargă la cel al Jucăriilor, după ce a văzut deja mai toate muzeele din București, cu mama lui. Mai puțin pe cel de Istorie, unde nu vrea s-o însoțească, pentru că s-ar plictisi. Au fost și la Brașov, Sighișoara, Sibiu, la Bran și la Dino Parc și de trei ori pe Transfăgărășan.
Să vadă muzee și să se plimbe prin Piața Victoriei era cam tot ce puteau să facă anul trecut, când au ajuns la București. Bogdan avea nevoie să-și consume energia, ca să poată dormi fără coșmaruri, iar Anastasiia Verestun, mama lui, avea nevoie să facă timpul să treacă.
Un troller și doi rucsăcei – unul cu jucării și unul cu documente ar fi trebuit să le fie de-ajuns cele 5-7 zile, cât credeau că va dura războiul.
Să plece din Ucraina n-a fost planul lor, dar s-au conformat când a venit timpul. „O să încerc”, a spus Anastasiia familiei ei când au anunțat-o că trebuie să plece.
Încă de la sfârșitul lui ianuarie, sora ei mai mare auzise zvonuri că studenții străini fuseseră avertizați să părăsească țara și a sfătuit-o să-și pregătească un bagaj de urgență cu acte și bani. Prietenii ei au făcut mișto de ea o lună pe chestia asta.
Când războiul a început, părinții și sora i-au spus în față că trebuie să plece. Deciseseră pe WhatsApp, împreună cu soțul ei, care lucra pe vas în Africa. Bărbatul a anunțat-o că un tip cu o mașină o să-i ducă la Chișinău și că de-acolo vor lua autobuzul spre București, iar Anastasiia a întrebat pe grupul de Facebook Uniți pentru Ucraina dacă cineva le-ar putea închiria un apartament.
Un pastor al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și-a încurajat enoriașii să ofere ajutor, așa că Vlad, un avocat din București, le-a pus la dispoziție apartamentul de la etajul 10 de pe Ion Mihalache, nu departe de Victoriei.
Au ajuns noaptea la Filaret, cu un coleg de clasă de-al lui Bogdan și mama lui. Din autogară au primit niște mâncare pentru câteva zile, iar Vlad i-a așteptat și i-a dus acasă.
„Putea să nici nu fie București”, glumește azi Anastasiia. „Ce știam noi?”
„De ce ești așa de fericit?”, l-a întrebat pe tatăl ei. „Tu nu înțelegi... Ești în România și România e în NATO.” Știa el mai bine, fusese bucătar pe nave de croazieră și văzuse Constanța de mai multe ori. Părinții au rămas s-o îngrijească pe bunica de 98 de ani, iar sora a rămas cu soțul și cu doi câini: al ei, Joy, și al Anastasiiei, un pug bătrân pe nume MELS, ca pe un personaj dintr-un film. De la Marx, Engels, Lenin și Stalin.
„E normal” și „O să încerc” sunt propoziții pe care femeia de 39 de ani le spune la fiecare 10 minute. Aproape la fel de des recunoaște că e norocoasă.
Din mai, de când a expirat schema 50/20, Vlad nu le cere chirie, până și utilitățile le plătește tot el, deși femeia insistă să-i dea bani. E un bărbat super deștept și super ocupat, cu cinci copii. „Cred că a și uitat de noi”, râde Anastasiia.
Din mai are un job de cosmeticiană, cu contract de muncă, într-un salon scump din Herăstrău, pentru că s-a întâmplat să fie la locul potrivit, la momentul potrivit.
O altă ucraineancă care lucra acolo o rugase să vină ca model, să testeze niște tehnici de machiaj permanent pentru sprâncene și buze. Patroana i-a remarcat tunsoarea lui Bogdan și l-a întrebat cine a făcut-o.
Așa a avut Anastasiia ocazia să-i spună că în Odesa făcea proceduri cosmetice (de exemplu, peelinguri sau curățarea feței cu ultrasunete) și avea cabinetul ei. Azi doar un hairstylist și proprietara mai sunt români în salonul acela, în rest numai femei din Ucraina, recunoscute pentru calitatea serviciilor de înfrumusețare.
Dar și ea și Bogdan și-au făcut partea lor. Băiatul a început să meargă la hubul educațional ucrainean de la Colegiul Național „Mihai Viteazul” la două săptămâni după ce au ajuns.
Apoi în vară a fost în tabăra organizată de Terre des hommes și din toamnă – la școală cu predare integral în română, în clasa I, deși, la 7 ani în Ucraina ar fi fost într-a II-a – Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu”, unde azi mai are doi colegi din Ucraina. După ore merge în continuare la hubul ucrainean și uneori intră online și la școala de acasă.
N-a zis niciodată nu la ce i-a propus mama, atâta timp cât sună ca o aventură. Și cât are de mâncare, glumește ea. „Îl întreb ce au făcut la școală și îmi el îmi spune ce au mâncat.” Azi copilul vorbește fluent română.
Anastasiia face și ea cursuri de română organizate de Organizația Internațională pentru Migrație, de două ori pe săptămână. Uneori, când nu-i vine un cuvânt în engleză, îl spune în română. Cu substantivele e simplu, cu verbele e complicat.
Iar la centrul de donații de la Romexpo, organizat de DGASMB, o știe toată lumea, pentru că vine să ajute, și o dată pe lună să ia produse. Acolo am cunoscut-o și eu.
La universitate, Anastasiia a studiat Economie, pentru că așa și-au dorit părinții, dar n-a profesat niciodată. Iar tot ce știa despre România erau cântăreții de la Eurovision și Dracula. Din apartamentul ei vedea marea, deși la plajă nu mergeau niciodată.
La Odesa s-a întors de două ori, ca să-și vadă familia și să-și ia aparatura de lucru. Blocul ei și al părinților sunt întregi, deși al acestora a fost cât pe-aci să fie lovit de două ori. Soțul ei nu e înregistrat în România, pentru că majoritatea anului e plecat pe vas. A avut noroc că nu era în Ucraina când a început războiul, altfel n-ar mai fi putut pleca.
Anastasiia știe multe familii care au plecat în Canada, în Germania, în Spania, ca apoi să se întoarcă în România pentru că nu s-au adaptat. Ea în Germania s-ar duce numai pentru un concert Ramstein. Sau pentru Imagine Dragons, la care aveau bilete pentru iunie 2022 la Kiev.
Spune că nu e niciun tip de asistență sau serviciu de care ar mai avea nevoie de la țara gazdă. „Sunt atâtea organizații care ajută. Dacă nu te ajută una, te ajută cealaltă. A fost așa din prima zi.”
Ce nu a încercat încă e să se înscrie la un medic de familie și-i e groază de momentul când vor avea prima dată nevoie de-un doctor.
Acum, că se va termina și ajutorul pentru cazare dat de stat, ar fi mult mai liniștită dacă ar avea contractul de muncă pe termen nedeterminat, nu temporar. „E momentul ca toți să ne luăm o slujbă”, mi-s spus de prima dată când ne-am întâlnit.
„Nu sunt cea mai groaznică persoană dacă decid să rămân”
Anastasiia consideră Bucureștiul un oraș mic și ușor de străbătut. I-ar plăcea să aibă o mașină numai ca să poată pleca prin țară, dar nu au voie să cumpere în România nici mașini, nici case.
Deocamdată are de gând să stea aici până termină Bogdan clasa a IV-a. Și nu s-ar opune dacă el ar vrea să stea pe termen lung, știe că în Ucraina viața va fi grea după război.
E recunoscătoare pentru unele lucruri care sunt mai bune decât acasă: toate hainele și încălțămintea, solidaritatea părinților cu profesorii când au făcut grevă, școala – cu o programă normală, nu cu elemente de chimie într-a III-a – sau corupția, care e mai redusă decât la ei.
Se gândește des la ce i-a spus sora ei o dată: „Dacă vrei să trăiești bine, trebuie să respecți regulile”, și ea asta încearcă să facă.
Știu că povestea Anastasiiei nu e povestea tuturor. E tânără, sănătoasă, vorbește engleză, are un copil cooperant, un soț care muncește afară și un început bun în București.
Anul trecut la Gară, la Romexpo și în centrele de cazare am întâlnit mulți oameni care aveau neșansa de partea lor. Aceeași pe care o avem mulți dintre noi: boală, vârstă înaintată, neputință.
Treptat, narațiunea românilor „despre refugiați” s-a modificat substanțial. De la valuri de simpatie, la toleranță și ulterior ranchiună. Primesc prea mult, consumă prea mult, „ne iau” mereu câte ceva. Însă jumătate de zi cu oricare dintre ei e suficientă ca să scoată la lumină nuanțe.
De aceea am vrut să spun povestea Anastasiiei, pe care curiozitatea față de o lume nouă o face să meargă mai departe. Și-ar fi permis să nu muncească. Să nu învețe limba. Să nu traverseze zilnic orașul ca să-și ducă băiatul de la școala românească la clubul ucrainean și invers.
„Oamenii vor să le dăm viața înapoi”, mi-a spus Ioana, o fostă stewardesă care a venit la Romexpo ca voluntar anul trecut și care azi e angajată. Unii știu că nu se poate. Alții încă visează. Și mai sunt unii precum Anastasiia, care și-au luat în primire noua realitate și încearcă să facă ce-i mai bun din ea.
Dincolo de nuanțe, un subiect la care mă gândesc constant e unde locuiesc oamenii ăștia și ce se va întâmpla când centrele de cazare, atâtea care mai sunt, se vor închide.
Eram în Gară când oameni obișnuiți se treceau în registrul DGASMB doritori să găzduiască cât de mulți refugiați se poate. Dup-aia eram la Romexpo când unii povesteau supărați că nu i-a căutat nimeni dintre autorități. Ca apoi să văd grupurile de Facebook transformate fără rușine în site-uri de închirieri de locuințe.
Un raport al Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (CDC), din SUA, care a analizat cele șase țări cu cei mai mulți refugiați arată dinamica locuirii.
În august 2022, în România, 50% dintre refugiați locuiau în centre de cazare colective, iar 10 luni mai târziu, în iunie 2023, ponderea scăzuse la 9%, cel mai mic nivel dintre statele analizate.
Asta poate fi interpretat ca: uite, statul e generos, dă ajutor pentru cazare și oamenii se descurcă sau ca: cei 9% sunt exact cei mai vulnerabili, care n-au reușit în 18 luni să se pună pe picioare în niciun fel. Ei riscă să rămână pe drumuri când statul își va retrage orice fel de suport. Nuanțe.
(Am scris aici despre obligațiile pe care le au ca să mai primească ajutor pentru cazare – și acela pentru cel mult patru luni: toți adulții să se angajeze și toții copiii să fie într-o formă de educație.)
Când am aflat că e pe cale să se închidă unul dintre cele mai mari centre de cazare care a funcționat în București (aprox. 200 de locuri, dintre care vreo 90 ocupate în octombrie), am întrebat ISU București-Ilfov care e situația și care mai e procedura pentru cei care ar ajunge azi prima dată în București.
La jumătatea lui noiembrie în capitală existau 1.362 de locuri în centre (dintre care 778 libere) și 108 în Ilfov (97 libere). 90% dintre ele sunt în căminele unor licee.
Call centerul autorităților, care gestiona cererile de cazare în capitală, a fost închis, iar refugiații care ajung acum în gară ar trebui să meargă la punctul de lucru Salvați Copiii, care mai departe anunță Comitetul pentru situații de urgență condus de Prefect. Tot comitetul decide dacă un centru se închide, caz în care oamenii sunt relocați în alt centru.
Pentru cei mai vulnerabili și cei mai în vârstă, care nu se pot conforma noilor reguli, acestea vor rămâne, probabil, singura opțiune.
Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Înțelege ca să ajuți. Perspectiva refugiaților ucraineni în media” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.