Cum poate primăria să susțină financiar medicina de familie
Votează-mă la Premiile Superscrieri.
Salut,
încep cum nu mi-aș dori, cu o erată: în ediția trecută am greșit linkul către Ghidul Asiguratului, varianta 2024. Îmi pare rău, a fost din neatenție. Găsești Ghidul aici.
În ediția asta începem să vorbim, în sfârșit, despre cum poate – de fapt, trebuie – să contribuie administrația locală la finanțarea și dezvoltarea serviciilor de sănătate din comunitate. Unul dintre motivele pentru care și trimit newsletterul mai târziu e că mă învârt în jurul cozii. Cu fiecare interviu pe care îl am, cu fiecare studiu pe care îl citesc, mi se pare că lucrurile sunt mai neclare și mai interpretabile.
Am ajuns totuși la trei idei mai mari:
Mi-am dat seama că nu există neapărat niște prevederi ascunse prin vreo lege, prin care primăria sau consiliul județean ar putea face navă spațială un spital, de exemplu, dar pe care vrea să le țină ascunse ca să dea banii pe panseluțe – cam asta speram să găsesc. Iar pentru ediția asta am parcurs (pe diagonală unele secțiuni și la literă – altele) Legea Sănătății, Codul Administrativ, Legea Finanțelor Publice, plus multe HG-uri și HCL-uri.
Există însă prevederi foarte generoase, de care o administrație competentă se poate folosi, cum ar fi articolul 2 din Legea Sănătății: „Responsabilitatea pentru asigurarea sănătății publice revine Ministerului Sănătății, direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București și altor structuri de specialitate ale Ministerului Sănătății, Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, structurilor de specialitate din cadrul ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, precum și autorităților din administrația publică locală”
sau
art. 173 (5) din Codul administrativ: „(...) consiliul judeţean asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean privind: (...) sănătatea”.
Am înțeles însă că totul depinde de viziunea pe termen lung, de cum îți cunoști cu adevărat nevoile comunității, de cum îți asumi responsabilitatea pentru sănătatea și calitatea vieții ei și de cum integrezi toate serviciile: de exemplu, dacă ești un oraș mic sau o comună la 20 km de un spital, nu prea are sens să construiești și tu unul, pentru că oamenii oricum se vor duce la acela mai mare, cu mai multe specialități și servicii.
Dar are sens să faci un centru pentru seniori, cu cabinete de recuperare medicală și transport dedicat (cum au făcut la Ciugud sau Beclean), un centru de permanență sau pentru persoanele cu adicții și să finanțezi servicii de îngrijire medicală la domiciliu.
Sigur că ne iau ochii construcțiile noi (iar Ministerul Sănătății și unele primării pe asta mizează), dar rareori asta e nevoia, mai ales în rural și în orașele mici (deci în mai bine de jumătate de țară).
E plină România de cabinete care se învârt după soare, dar n-au medic de familie, de centre comunitare care ar trebui să ofere și servicii medicale, dar stau închise, sau de primării care n-au buget să angajeze asistenți medicali comunitari.
Parte din problemă e că cererea și oferta nu se întâlnesc. De exemplu, nimeni nu are o centralizare: unde lipsesc medici de familie și care/unde sunt aceia care n-au cabinet. Primarii ajung să caute pe tot felul de grupuri, la fel și medicii. (Nu, primarul acela din Bănișor tot n-a găsit, deși caută din iunie anul trecut.)
Aceeași situație pentru medicii stomatologi care ar fi dispuși să meargă la un cabinet școlar sau unul înființat de-o primărie.
Nu e numai responsabilitatea aleșilor „să ne dea”, „să ne facă”, ci e și responsabilitatea noastră să știm ce să le cerem și să-i sancționăm când nu o fac – și aici sper că newsletterul te va ajuta puțin să navighezi campania electorală care urmează și să evaluezi rezultatele administrației actuale.
Până la urmă, omul de rând e factor decizional, mi-a spus unul dintre experții în management sanitar cu care am vorbit. „Ce a ales, aia are.”
Cum se finanțează un cabinet de medicină de familie
Ca să fie un pic mai clară potențiala contribuție a administrației locale, e esențial să înțelegem cum funcționează un astfel de cabinet.
Pe la sfârșitul anilor ’90, ca parte din ceea ce s-a numit „reformă sanitară” și a continuat cu introducerea sistemului de asigurări de sănătate și a cardului de sănătate, medicina de familie „s-a privatizat”.
Din angajați la dispensar, medicii au devenit, de facto, mici antreprenori (numiți „furnizori de servicii medicale”), și au trebuit să-și atragă pacienți.
De atunci, fac un contract cu casele județene de asigurări, facturează lunar serviciile prestate, încasează banii și-și plătesc cheltuielile: chirie, utilități, materiale sanitare, softuri informatice, salariul lor și al asistentei.
Într-un fel, statul a devenit principalul lor client (pentru că de la el vin banii), dar unul cu foarte multă putere. Statul decide în ce condiții se poate înființa un nou cabinet, numărul minim de pacienți pe listă (800, dar și mai puțin în condiții speciale), numărul de ore prestate (5-7 în cabinet și cel puțin una pe teren, pe zi), tipul de servicii pe care le pot oferi (consultații, trimiteri, vaccinări, operațiuni de mică chirurgie: scos fire, cusut răni), numărul lor (nu mai mult de 4 consultații pe oră), plus costul fix pentru fiecare serviciu medical și pentru fiecare asigurat de pe listă, în funcție de vârstă (așa numita „plata per capita”).
În acest moment, conform legii, venitul cabinetului este constituit 35% din per capita și 65% din servicii.
De exemplu, pentru un copil până la 3 ani, un medic de familie specialist încasează 156 de lei pe an (unul primar – cu 20% mai mult), dar pentru un bărbat de 19-39 de ani – doar 36 de lei.
De exemplu, mi-a explicat dr. Raluca Zoițanu, medic de familie în București, la o listă de 1.700 de oameni, pentru luna martie a facturat aproape 15.000 de lei pentru pacienți și aproape 22.000 pentru servicii. Plata per capita, mi-a spus ea, e ca un abonament, ca statul să se asigure că acel cabinet funcționează.
„S-a văzut necesitatea ei cel mai bine în starea de urgență, când noi eram acolo, dar pacienții nu au mai venit”, spune dr. Zoițanu. „Dacă n-ar fi fost plata per capita, n-am mai fi avut cum să ne plătim utilitățile și personalul.”
Practic, cabinetele de medicină de familie sunt o struțo-cămilă între un sistem public și unul privat, în care posibilitatea de dezvoltare e limitată, iar impunerile sunt multe: au voie să ofere servicii contra cost – consultații, de exemplu (tarifate cu 50-100 de lei), doar că, cine nu e deja asigurat rareori își permite să scoată bani din buzunar.
Și atunci medicii fie nu consultă contra cost, fie consultă gratis. Pe de altă parte, dacă ei consultă mai mult decât media de 20-28 de pacienți asigurați care li se permite într-o zi, nu vor fi plătiți pentru diferență.
Și tot statul poate decide peste noapte să se joace cu tarifele astea, așa cum a încercat la începutul anului (am scris despre asta aici). După negocieri intense, până la 1 iulie ele au rămas ca la finalul lui 2023, urmând noi calcule până atunci.
La început de aprilie, președintele Colegiului Medicilor l-a întrebat într-o conferință pe reprezentantul Ministerului de Finanțe, secretarul de stat Mircea Diaconu, ce se va întâmpla de la 1 iulie. După un oftat prelung, acesta a zis: „Bună întrebare! O să facem ce-am făcut de fiecare dată, o să găsim soluții” (știu asta pentru că eram acolo).
Era clar însă că nu era un răspuns asumat, bazat pe calcule, ci unul smuls la ananghie. Cert e că o scădere a tarifelor actuale ar fi un dezastru pentru fiecare dintre noi (am explicat de ce, tot în ediția asta), dar nici nu pare că Guvernul va găsi surse de finanțare reale, sustenabile, pentru păstrarea lor, fără să dezechilibreze alte sectoare.
Spun toată astea ca să înțelegeți de ce contribuția administrației locale poate fi uneori decisivă, mai ales în a atrage medici de familie să se stabilească acolo.
Ce poate face consiliul local sau județean pentru medicul de familie
Nu-l poate plăti în plus pentru consultații și nici nu-i poate da prime de instalare, dar îi poate acoperi / reduce unele cheltuieli, în principal legate de spațiu.
Art. 74 (1) din Legea 95 spune destul de acoperitor: „Autorităţile administraţiei publice locale pot acorda facilităţi şi stimulente aferente instalării unui medic, înfiinţării şi funcţionării cabinetului de medicină de familie, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare”.
Vreau să insist pe acest „pot”.
Pot acorda, nu sunt obligate și nici nu sunt trase la răspundere dacă nu o fac.
Unii medici (nu mulți) au spațiul în proprietate, dar majoritatea plătesc chirie – fie unor persoane particulare, la prețul pieței, fie consiliilor locale sau județene (care dețin fostele dispensare și alte spații).
Primăria sau consiliul județean:
Poate renova cabinetul înainte de a-l concesiona/ închiria (evident, dacă spațiul îi aparține).
Îl poate concesiona la un preț mic, iar aici există chiar o lege favorabilă medicilor, care spune: concesiunea se face direct, fără licitație publică, iar redevența pentru primii 5 ani este 1 EUR / mp /an, iar după aceea trebuie să plece de la prețul pieței (articolul 4). (E valabil și pentru alte specialități, nu doar pentru medicii de familie.)
Ar putea chiar cumpăra unele echipamente (ecograf, EKG), care să-i rămână în proprietate, dar pe care medicul să le folosească. Un cabinet amenajat și dotat e clar un stimulent în plus pentru medicul de familie.
Ar putea renunța să mai ceară redevența sau chiria în momente dificile – de exemplu, consiliul local Turda a făcut asta în 2020, ca să mai reducă presiunea financiară pentru medicii stomatologi, ale căror cabinete au fost inițial închise.
Împreună cu spitale sau clinici, poate organiza și finanța programe de prevenție și screening, de la campanii de comunicare, la caravane medicale sau centre de testare.
În plus, primăria:
Ar putea înființa și dota integral un cabinet stomatologic, pe care apoi să îl scoată la licitație, ca să convingă un stomatolog să se mute acolo. (Sunt localități care au făcut asta, accesând fonduri europene.)
Acolo unde nu există, ar putea înființa cabinete medicale școlare (vom vorbi despre asta într-o ediție viitoare).
Ar putea amenaja și închiria o locuință pentru un medic de familie, ca să-l convingă să vină în localitate.
Poate cere construcția de blocuri prin ANL (mai ales că limita de 35 de ani pentru închiriere nu se aplică personalului medical, conform legii). În Beclean un asemenea bloc a fost de mare succes.
Ediția viitoare vorbim despre cum se finanțează un spital (să vedeți aia, distracție!).
Până atunci, am o rugăminte. Am fost nominalizată la Premiile Superscrieri (cam singura competiție editorială din România), la categoria Civic influencers. În afară de decizia juriului, care se va anunța luna aceasta, mai există un premiu al cititorilor, în valoarea de 3.000 de euro, pentru care concurează toate cele 47 de materiale nominalizate.
Dacă simți că munca mea îți este utilă, aș aprecia un vot, aici (mă găsești în a doua jumătate a listei).
Iar dacă vrei să mă ajuți s-o continui, îți poți face un abonament plătit (dacă ești abonat, trebuie să dai click pe Upgrade to paid, din conținutul oricărui articol, iar dacă nu, trebuie întâi să te abonezi și apoi să faci upgrade to paid).
Vrei să țin o prezentare pentru angajații / colegii tăi despre asigurarea publică de sănătate?
Arunc undița.
Luna trecută, o companie de IT din Iași mi-a cerut să le țin angajaților o prezentare despre ce include și cum funcționează asigurarea de sănătate „de la stat”. Unul dintre ei era abonat la newsletter și a considerat că ar fi un beneficiu dacă mai mulți ar afla despre asta, deși firma oferea deja un abonament la o clinică privată.
A durat o oră și cred că a ieșit foarte bine (de fapt, știu, că au zis ca feedback). Le-am vorbit despre pachetele de servicii, cum devii asigurat, analizele de prevenție, serviciile stomatologice și psihologice incluse, și am mai fi putut sta lejer o oră.
Mi-ar plăcea să mai fac asta și cred că ar putea fi un mod foarte bun de a susține (cu bani) munca mea și newsletterul. Așa că, dacă ai vreo firmă care crezi că ar fi interesată de așa ceva, spune-le despre mine. Mulțumesc!
Le mulțumesc că m-au ajutat să documentez acest subiect: medicilor de familie Raluca Zoițanu și Daciana Toma, Ioanei Negrea, economist, dr. Mihai Iepure, consilier județean Cluj, Mihaelei Hiticaș, consilier al primarului din Beclean, lui Daniel Lungu, consilier al primarului din Ciugud și colegelor mele de școală Andreea Pahonțu și Andreea Crîmpiță-Matei.
Zile liniștite să aveți!
P.S. iar dacă totuși cunoașteți legi care obligă (sau, din contră, împiedică) administrația locală să se implice în serviciile de sănătate, vă rog spuneți-mi. Facem împreună un îndrumar, pentru că se pare că nici unii, nici alții n-avem habar până la capăt.
Ar putea sa le ofere si un Cabinet Medical Virtual - www.dr-online.net