1 din 4 refugiați nu a mers la medic când ar fi avut nevoie
„Femeilor li s-au făcut lucruri pe care nu le-au înțeles și nu le-au consimțit.”
Pe hârtie, România s-a mișcat chiar mai repede decât Europa în a le acorda acces la servicii medicale refugiaților din Ucraina. În realitate, aproape nimic din ce le-a promis nu funcționează, la mai mult de un an și jumătate de la începerea războiului.
Promisiunile
La trei zile după ce Rusia a invadat Ucraina și la granițe au apărut primii refugiați, Guvernul României a dat OUG nr. 15 privind acordarea de sprijin și asistență umanitară.
Încă de la Articolul 1 refugiații primeau gratuit dreptul la asistență medicală și tratament gratuite și dreptul de a fi incluși în programele naționale de sănătate (care monitorizează și tratează unele boli cronice, precum diabetul, bolile oncologice, cardiovasculare, neurologice etc.).
Directiva europeană de acordare a protecției temporare, care a dat dreptul la rezidență (pentru cel mult trei ani), servicii sociale, de educație, de sănătate și locuri de muncă, a fost activată ulterior, pe 18 martie 2022.
Ea fusese folosită pentru prima dată în Uniunea Europeană în 2001, ca urmare a conflictelor din Iugoslavia. Ar fi trebuit să fie expire în martie 2024, dar Consiliul Uniunii Europene a extins-o toamna aceasta până pe 4 martie 2025.
Practic, în România, la momentul când a devenit posibilă protecția temporară, persoanele care fugeau de războiul din Ucraina aveau deja dreptul la servicii medicale și ar fi avut și dacă ea nu s-ar fi activat, în baza OUG 15 din februarie.
În aceeași măsură, tot în baza OUG 15, au acces gratuit la sănătate și cei care nu au cerut protecție temporară – adică cei care aleg să rămână în țară doar 90 de zile sau cei care cer protecție temporară în alt stat UE (poți avea protecție temporară într-un singur stat membru).
Dar acest acces la servicii de sănătate nu este un drept pe care îl primesc automat toți refugiații, mi-a explicat Eugen Preda, coordonatorul Departamentului de Integrare Ucraina din Consiliul Național Român pentru Refugiați (CNRR), una dintre cele mai experimentate organizații care lucrează cu migranți.
„Noi în 2014 am început să facem advocacy pentru ca, pe perioada programului de integrare pentru refugiați (n.r. maximum 18 luni), să fie inclusă asigurarea medicală fără plata contribuției”, spune Preda. Dar Ministerul de Finanțe și cel al Sănătății nu au acceptat, pentru că ar însemna o cheltuială în plus pentru stat.
Cu alte cuvinte, o persoană din Siria cu statut de refugiat în România are dreptul la asistență medicală gratuită doar dacă e urgență sau dacă se încadrează într-o categorie care e asigurată fără plata contribuției, conform legii române (cum ar fi gravidele sau lăuzele). Altfel, trebuie să plătească contribuția din buzunar sau să se angajeze.
În timp ce condițiile de sprijin pentru cazare și hrană, decise în primă fază de aceeași OUG 15/2022, s-au modificat, prevederile pe parte medicală nu, iar CNRR salută acest lucru. „După partea de cazare, locuire și hrană, medicalul e numărul doi la servicii accesate de persoanele strămutate”, spune Preda.
Cum ar fi trebuit să funcționeze mecanismul
Persoanele „aflate în situații deosebite, provenite din zona conflictului armat din Ucraina” (așa cum sunt denumite în legislație) nu sunt propriu-zis „asigurate”, așa cum sunt românii care plătesc contribuția la sănătate, dar au aceleași drepturi ca ei, în mod gratuit.
Ca să meargă la un medic de familie sau la spital, procedeul e destul de asemănător ca în cazul românilor: când merg prima dată, li se emite un număr unic de identificare pe care ar trebui să îl folosească apoi de fiecare dată.
Ce se întâmplă în realitate
Experiența din teren arată că bunele intenții ale statului român nu sunt suficiente. Nici măcar unele prevederi menite să simplifice birocrația nu funcționează.
De exemplu, ucrainenii nu au nevoie de bilete de trimitere ca să meargă la un specialist, așa cum au românii. Numai că cei mai mulți dintre ei – și nici mulți medici – nu știu asta. Sau, chiar dacă știu, tot cer biletul de trimitere, pentru că le e mai ușor să-și deconteze serviciile prestate.
Un alt impediment este modul în care medicii de familie sunt plătiți dacă primesc pacienți din Ucraina: primesc banii pentru serviciul medical (consultație, vaccinare, etc.), dar nu și „capitația”, adică o sumă fixă/persoană, așa cum primesc pentru pacienții români.
La asta se adaugă sistemul informatic aflat pe butuci (acel SIUI care pică mereu).
În plus, și dacă medicii de familie ar accepta să înscrie ucraineni, sistemul dă erori când trebuie să valideze serviciile prestate, astfel că riscă să nu primească nici singurii bani care li s-ar cuveni. Deci nu e de mirare că e atât de greu să îți găsești un medic de familie, ca refugiat din Ucraina.
Entuziasmul medicilor de familie a fost foarte mare la început, spune Eugen Preda, coordonatorul de integrare de la CNRR. „Apoi s-a prăbușit. Iar unii au zis: OK, facem voluntariat, nu e niciun fel de problemă.” Doar că asta înseamnă că nu le pot da oamenilor rețete compensate, de care au mare nevoie.
Medicii au mult mai mult de muncă cu pacienții ucraineni, spune și Irina Mateescu, vicepreședinta Asociației Moașelor Independente (AMI), organizație care a oferit sprijin medical încă de la începutul războiului.
„Sunt diferențe culturale, trebuie să înțelegi istoricul și, din cauza traducerii, timpul se dublează”, spune ea, „dar plata e mai puțin de jumate decât pentru pacienții români, și asta dacă vine”.
„Ce face CNAS nu e un dezastru, e o bătaie de joc cumplită. De fapt, nu există un sprijin real pentru a înscrie aceste persoane la servicii medicale.”
Casa de Asigurări de Sănătate București mi-a spus că doar 44 de medici de familie din capitală au acordat servicii medicale ucrainenilor, din vreo 900 care lucrează cu statul.
Iar un angajat CNRR a făcut lunile trecute un test și a sunat toți medicii de familie din Constanța: din vreo 100, doar 3 au vrut să înscrie ucraineni.
ONG-urile – singurele care îi pot ajuta pe refugiați să ajungă la doctor
În primele luni de la începerea războiului, au fost multe clinici private care au oferit servicii gratuit, dar acum asta e mai degrabă o excepție. Azi, ca să ajungi la privat, fie plătești, fie plătește cineva pentru tine.
AMI a lucrat încă de la început cu Sfânta Maria, o rețea de nouă clinici din București, și au reușit să înscrie peste 4.000 de persoane din Ucraina la medici de aici
„Parteneriatul stă în picioare pentru că noi mai avem niște fonduri”, spune Mateescu, „dar asta nu va fi la nesfârșit. Trebuie să facem un exit și nu văd cum”.
În afara rețelei însă și în afara Bucureștiului, nu au reușit să lucreze cu niciun medic de familie.
Dacă probleme de sistem (informatic și nu numai) s-ar putea rezolva, aproape de netrecut rămâne bariera lingvistică. CNRR spune că spitalele ar putea contracta servicii de traducere, dar nu fac asta, din lipsă de bani.
Așa că unele ONG-uri precum CNRR sau AMI plătesc și azi vorbitori de limbă rusă sau ucraineană care să îi însoțească pe oameni la consultații. În cele mai sensibile momente însă, asta nu se poate.
Pentru că Sfânta Maria nu are maternitate, femeile refugiate pe care AMI le are în grijă nasc la maternitățile de stat, unde nu sunt primite cu un membru al familie sau un traducător.
„Femeilor li s-au făcut lucruri pe care nu le-au înțeles și nu le-au consimțit”, spune Irina Mateescu. Neoficial, explicațiile pe care organizația le-a primit a fost că traducătorii aduc germeni în spital și că riscă să se creeze un precedent: dacă o să le lase pe ucrainence cu cineva în sala de nașteri, or să vrea și româncele.
Operatorii CNRR pot inclusiv intra pe speaker dacă pacientul este în alt oraș decât cele în care organizația e prezentă: București, Constanța, Galați, Iași, Suceava. Brașov. Uneori sună tot ei la 112, pentru că oamenii nu știu să-și spună corect adresa.
În general, CNRR încearcă să nu facă ei programări, ci doar să îi acompanieze pe oameni la consultațiile pe care și le fac singuri, dar sunt și situații în care nu au încotro, pentru că oamenii nu se descurcă sau le-ar face în afara programului de lucru CNRR.
Media angajaților CNRR e de două-trei acompanieri pe zi, dar au fost și zile cu șase, spune Halina Bratu, din biroul de la Brașov.
La fel fac și studenții de la Universitatea Tehnică de Construcții, cel mai mare centru de cazare din București, care și azi găzduiește zeci de persoane.
Câți refugiați au apelat la medic
Până și asta e greu de spus, pentru că unei persoane e posibil să i se aloce mai multe numere unice de identificare, spune Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Dacă omul l-a pierdut sau a uitat că are deja unul, data viitoare când merge la medic i se emite unul nou, pentru că numele și data nașterii nu sunt suficiente ca sistemul să certifice că e aceeași persoană, cam atât de avansată e digitalizarea în sănătate la noi.
De exemplu, conform PRESSHub, până în iunie anul acesta, peste 16.000 de persoane primiseră servicii medicale decontate – cu disclaimer-ul de mai sus. Deci e posibil să fi fost, de fapt, mai puțini. Ca referință, la acel moment erau în România 94.000 de refugiați, conform UNHCR, iar în noiembrie – 84.000.
Când am întrebat luna aceasta câți accesaseră servicii medicale în capitală, Casa de Asigurări București mi-a spus că nu poate identifica un număr de persoane, ci un număr de servicii, respectiv 13.000 (dar un serviciu nu înseamnă neapărat un om. Un om poate face și analize de sânge, și o radiografie, și o consultație, ceea ce înseamnă trei servicii.)
1 din 4 nu au mers la medic când au avut nevoie
Problemele pe care refugiații din Ucraina și interpreții care i-au însoțit le-au întâmpinat pe teren sunt puțin documentate în rapoarte ale Guvernului sau ale instituțiilor internaționale.
Puținele chestionare aplicate în cadrul diverselor studii confirmă însă nemulțumirile: un raport din iulie 2023 al asociației The Social Incubator arată că, la noi, jumătate dintre cei care nu au accesat serviciile medicale au încercat să o facă, dar nu au reușit.
Iar unu din cinci a vrut să se înscrie la un medic de familie, dar nu a reușit.
Un raport al CDC (Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor, din SUA) din septembrie arată același lucru: 24% dintre refugiații din România nu au accesat serviciile medicale când au avut nevoie.
(Dintre cele șase țări care au primit cei mai mulți refugiați, situația cea mai gravă e în Moldova – 32% nu au apelat la medic – și cea mai fericită – în Ungaria, unde doar 17% nu au făcut-o.)
În toate aceste țări, piedicile au fost similare: lipsa de informație, bariera de limbă, lipsa unor tratamente sau timpii lungi de așteptare.
Noile reguli îi obligă pe cei mai vulnerabili să se întoarcă în Ucraina
Angajații CNRR care lucrează în teren cu persoane din Ucraina spun că tot mai mulți se întorc acasă – chiar dacă, uneori, casa nici nu mai există.
Mulți dintre aceștia au probleme de sănătate și fac parte din categoriile sociale cele mai vulnerabile. Culmea, nu faptul că le e atât de greu să ajungă la un medic îi determină să plece, ci faptul că nu se mai pot întreține, după ce Guvernul a schimbat regulile de sprijin.
De la 1 mai, gazdele care cazează refugiați cu protecție temporară nu mai primesc cei 50 de lei pe zi/persoană și 20 de lei pentru masă.
Acum, suma e de 2.000 de lei pe lună/familie (sau 750 de lei/lună pentru o persoană singură) și 600 de lei pe lună/persoană pentru mâncare – și asta pentru maximum patru luni consecutive și dacă îndeplinesc niște condiții stricte, în mod cumulativ.
Mai exact, toți membrii familiei trebuie să fie angajați cu contract, să fie înregistrați la agențiile de ocupare a forței de muncă sau să fie studenți la zi în România, iar toți copiii minori – să fie înscriși într-o formă de învățământ (ca preșcolari, elevi, audienți sau membri într-un hub educațional).
Excepțiile sunt foarte puține: au voie să nu muncească doar persoanele cu dizabilități care au un certificat de handicap emis în România (care e greu de obținut și de români), cei de peste 65 de ani sau cei care îngrijesc un copil de până la 2 ani.
În viața reală, lucrurile sunt mult mai complicate, iar legea îi lasă pe dinafară pe cei mai vulnerabili – cum ar fi cei de peste 50 de ani, considerați în orice legislație „greu angajabili” sau femeile cu mai mulți copii care nu găsesc pentru toți locuri în unități de învățământ.
CNRR a descoperit și situații absurde, precum:
Pentru că cererea pentru ajutorul de cazare trebuie depusă în primele cinci zile ale lunii, dacă o femeie naște chiar în acele zile și nu reușește să îi obțină protecția temporară copilului în timp util, niciun membru al familie nu mai poate primi acei bani – nici în acea lună, și nici în lunile următoare, pentru că banii se acordă doar în luni consecutive și doar dacă toți membrii îndeplinesc condițiile.
Cei care îngrijesc adulți cu grad de handicap nu sunt angajați ca asistenți personali de primării.
Sunt mame ai căror copii preșcolari cu probleme de comportament sunt acceptați în grădiniță, dar li se cere să-i supravegheze pe toată durata programului (deci nu se pot angaja).
CNRR și alte organizații poartă discuții cu autoritățile pentru modificarea legii, dar până acum nimic nu s-a schimbat, deși respectiva ordonanță de urgență a fost discutată de Guvern chiar în luna octombrie.
Atunci, autoritățile au prelungit termenul de acordare al acestui ajutor financiar până la 31 martie 2024, dar nu și valoarea și condițiile de acordare.
Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Înțelege ca să ajuți. Perspectiva refugiaților ucraineni în media” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.